INCREMENISE. Statea in luna ca un cocor. Bause prea mult vin rosu, iar gandurile ii erau acidulate.Se gandi sa rasara si, ceva din adancul pamantului ii smulse ciubotele gandurilor. Se descalta si el.

Calatori o vreme nauc, printre trunchiurile de sticla ale copacilor, uluit de horbota de culori ale sticlirilor razelor lunii. "Ca-lei-do-scop", murmura. Dar soapta ii fu strapunsa de otelul vantului de rasarit care-i aduse mireasma de fructe coapte... Imbatat de speranta, isi sumeca manecile si isi infipse mainile in aluatul energetic al pamantului. Isi confunda pentru o clipa sangele cu cel al arborilor secularisi simti ca va muri doborat de povara vesniciei de nu va intrerupe scurgerea luminii prin cararile trupului lui. Canta, caci reusise. Tinea in mana, ca pe o comoara, o flacaruie rosiatica - esenta fructelor coapte. Se amuza la gandul ca cineva ii ca putea fura comoara, pentru ca statea in firea lucrurilor ca acela sa-si piarda identitatea sau ... sa si-o regaseasca, dupa caz...

El nu stia ce este sau ce a fost. La ce va fi nici nu se gandea. Simtea, insa, o mare nevoie de a aseza flacarua la locul ei si el, la locul lui. Rasufla o data, se raspandi si incremeni din nou, asa cum era firesc. (Revista "Metafora", nr2(41)/1999]